Enciclopedia anticipației românești – Vol. I: Portrete exemplare

Din punctul de vedere al canonului „clasic”, science fiction-ul rămâne mai curând o curiozitate generică decât o literatură veritabilă. Când nu
e tratat superior și distant drept o creație eminamente veleitară, i se rezervă condiția unei literaturi excentrice, în sensul de bază dat în dicționare acestui cuvânt. A fi excentric înseamnă, mai întâi, a fi neobișnuit, ciudat, bizar, extravagant, poziționare cu efecte benigne și tolerate uneori, dacă nu ironizate și respinse cu dezgust, atunci când restricțiile canonice își impun convențiile în mod categoric. Să vedem, așadar: este science-fiction-ul o literatură excentrică, în sensul pomenit mai înainte?
Neobișnuit până la a intriga spiritele conformiste cu subiectele sale aparent desprinse de realitate, ciudat pentru cine gustă doar poveștile rescrise pe clișee sigure și comode, bizar până la a stârni, ca reacție venită dinspre o critică exigentă, tendința de a arunca genul dincolo de
perimetrul explorat sistematic de aceasta, în paraliterar și în ambiții amatoriale? Sau este, mai degrabă, o literatură ex-centrică, în sensul
de creație oarecum insolită, care și-a impus în chip deliberat o poziție specială față de literatura tradițională, un factor de dezechilibru
orgolios și totodată necesar pentru viitoarele reechilibrări ale literaturii în contextul evoluției sale dincolo de modernitatea deja cucerită și insistent atacată astăzi din toate părțile?