Cleopatra

Personajele ajung să interacționeze, cu sau fără voia lor, cu ființe care sfidează timpul și spațiul, înving moartea, cel puțin temporar, și se strecoară în viața lor, în mintea lor, în trupul lor. De aici și până la crimă nu e decât un pas.

„Se duce la fereastră și trage draperia. Se uită spre cer și observă că se lasă seara și luna plină se ivește de după copaci. Își ridică marginea rochiei și o ia la fugă pe scări. Imediat ce trece de camera ei, ajunge în dreptul unei uși. Dă straturile rochiei la o parte, căutând în buzunar cheile. Clanța se mișcă și iese din butuc, dar o înfige la loc înjurând încet. O trântește după ea și intră în locul pe care-l numește «laborator», deși nu e nici pe departe unul. Pe o sobă stă așezat un vas mare, ca un ceaun, și rafturi pline ochi cu sticluțe și cărți. Își suflecă mânecile și se pune pe treabă. Pe măsură ce prepară poțiunea Josephinei, primește informații de la cei morți că licoarea n-o s-o ajute pe mama tinerei femei prea mult. Poate doar câteva zile. Simte remușcări. Ar trebui să-i spună și să-i dea banii înapoi, pentru că mama ei nu mai poate fi salvată nici măcar de o vrăjitoare. Și știm cu toții cu ce ochi sunt privite vrăjitoarele. Cu toate astea, fiind deja implicată, cere ajutorul spiritelor și triplează acțiunea soluției, sperând că totul o să iasă bine, chiar dacă a încălcat regula. Nu e ca și cum n-ar mai fi făcut-o și altădată.”

Timea Y. Arin, Cleopatra