Mașina timpului de H. G. Wells

Microromanul Mașina timpului este creditat pentru popularizarea conceptului de călătorie în timp, folosind un vehicul controlat. Termenul „mașina timpului”, creat de Wells, este folosit la ora actuală pe scară largă pentru a numi un asemenea vehicul. Wells a introdus și un prim exemplu literar de „Pământ muribund”.

H.G. Wells, maestrul incontestabil al SF-ului mondial

„Ar trebui să ne străduim să primim cu brațele deschise toate schimbările și provocările, deoarece ele sunt cele care ne ajută să creștem. Fără ele, vom crește slabi, precum Eloii în privința confortului și siguranței. Avem nevoie în permanență să ne oferim provocări, pentru a ne întări caracterul și a ne dezvolta inteligența.”, spunea Wells.

„Se consideră îndeobște că traducerea unei scrieri din patrimoniul universal al literaturii, odată făcută, trebuie repetată după cincizeci de ani (interval oarecum convențional), fiindcă în atâtea decenii se mai schimbă limba uzuală, scuturându-se de expresii vetuste, acceptând neologisme și expresii curente, fixându-se mai temeinic în oralitate și într-o modernitate care, prin contrast, face uneori formulările mai
vechi să devină supărătoare și chiar ridicole. A reveni cu traduceri noi din texte clasice constituie nu atât o chestiune de orgoliu, cât una de igienă stilistică obligatorie.
Traducerile despre care e vorba aici ies simultan dintr-o înclinație subiectivă și preferențială, precum și dintr-o mai obiectivă atitudine față de destinul unei opere valoroase.[…]

H.G. Wells n-a avut parte, la noi, de traducători superficiali și neinspirați, însă timpul nu exclude de la coroziune nici rezultatul ostenelilor acestora. Fie că e vorba de C. Vonghizas și Mihu Dragomir, sau de C. Vonghizas și Victor Kernbach, renumitele cupluri pro-wellsiene din anii 1960, când s-a lansat importanta ediție de Opere alese de la Editura Tineretului, fie că-l avem în vedere pe B. Bereanu, un mai vechi traducător din povestirile utopistului modern englez, inexactități de lectură a originalului am putut vedea și în cazul traducerilor semnate de ei. Pe cât mi-a fost cu putință, m-am străduit să remediez asemenea situații, rămânând cu statornicie în vecinătatea intimă și reconfortantă a textului englezesc. Trebuie să mărturisesc că, de pe pozițiile unui scriitor care își respectă opera proprie, am avut în vedere reglajele cerute de un „acord fin” și pentru opera tradusă.”

Mircea Opriță