Picioare

„Felul în care vorbim despre dragoste depinde de ceea ce înţelegem prin dragoste”. Dragostea este, deci, o problemă de limbaj. Și asta pentru că, atunci când este exprimată în vreun fel, nu se întâmplă altceva decât o echilibrare a discursului interior cu cel exterior. Se caută o coerenţă care, prin justificare, linişteşte. Din păcate, orice dragoste care-şi caută o astfel de justificare este incompatibilă cu ea însăşi. Libertatea interioară e absolută şi subiectivă. Ea nu se poate supune niciunui fel de constrângere, mai ales celei de natură logică pe care o cere limbajul exterior despre dragoste.

Orice interior exprimat în limbajul iubirii este expus opiniei și poate fi judecat că este coerent ori contradictoriu, adică se transferă într-un loc al îndoielii exterioare. Din fericire, există un interior inexprimabil, subiectiv, în afara oricăror legi logice ori sociale și nesupus îndoielii de orice fel. Iar din împăcarea celor două vom descoperi că o coerență a limbajului în care se poate exprima iubirea este, în același timp, impersonală și inutilă.

„Deschise grăbit albumul picioarelor lungi, scoase apoi o foaie goală şi‑şi pregăti un creion. Era momentul să se folo‑sească de cuvinte tocmai în scopul pentru care au fost făcute. Se opri din răsfoit la o pereche de picioare care aveau în spate un lac liniştit, în care se reflectau câteva vârfuri de munte. Femeia purta tocuri lungi şi subţiri, picioarele erau goale până deasupra genunchilor, de unde începea o rochie ce‑i strângea coapsele ca un corset nepăsător. În dreptul taliei fotografia se termina. Nuanţa de gri închis îl făcu să presu‑pună că rochia era roşie, însă nu încercă să‑şi amintească, nu‑l interesa acest detaliu. În partea de sus, ca prinşi într‑un trunchi de piramidă, apăreau ochii, în detaliu, fără vreo pro‑porţie firească cu restul fotografiei; în rest, doar apă.”

Daniel Sidor, Picioare