Primii oameni în lună de H. G. Wells

Romanul Primii oameni în Lună a fost publicat în serial de către revista The Strand Magazine începând cu luna decembrie a anului 1900 și până în august 1901, când a apărut, în ediție hardcover, la George Newnes Ltd. din Londra.
Primii oameni în Lună este prima carte a lui Wells adaptată pentru cinematograf, în 1919. Au urmat alte două adaptări, una în 1964 (în care personajele folosesc costume spatiale, lucru care nu corespunde romanului), și a doua în 2010, o adaptare pentru televiziune, care a fost considerată cea mai fidelă.

Primii oameni în lună

Dl. Bedford, un om de afaceri falit, se retrage în ținutul Kent pentru a scrie o piesă de teatru. Aici se întâlnește cu genialul dr. Cavor, un om de știință excentric, care este pe punctul să descopere un material ce sfidează gravitația, făcând astfel posibil unul dintre cele mai vechi vise ale omenirii: călătoria spre Lună. Cavor construiește o navă spațială și-l invită pe Bedford să ia parte la expediție. Mânați unul de dorința de îmbogățire, celălalt de setea de cunoaștere, Bedford și Cavor se aventurează în necunoscut. Dar niciunul nu este pregătit pentru ceea ce găsesc acolo: o lume pentru care nopțile polare de pe Pământ ar părea călduroase și zilele niște cazane opărite, dar și casa unor forme de viață sinistre, alături de care ar putea să rămână blocați pentru totdeauna.

„O impresionantă estetică a urâtului se manifestă în aceste pagini cu o forţă incontestabil superioară celei dovedite de estetica frumosului excesiv distilat din utopia tezistă. Tot în descendenţă swiftiană, Wells e aici un maestru al măştii monstruoase, cioplită într-o infinitate de variante ale diformului, dovedind o imaginaţie de amănunt cu adevărat stupefiantă. Modelul de bază rămâne insecta, însă tiparul ei se complică infinit prin exagerarea până la enormitate a câte unei trăsături particulare, în aşa fel încât societatea selenită lasă impresia că ar fi alcătuită exclusiv din unicate; că niciun exemplar nu repetă trăsăturile altuia, într-o nesfârşită «mare de entomologie surescitată» ce caricaturizează grotesc omenirea.”

Mircea Opriță
H.G.Wells – Utopia modernă

„Se consideră îndeobște că traducerea unei scrieri din patrimoniul universal al literaturii, odată făcută, trebuie repetată după cincizeci de ani (interval oarecum convențional), fiindcă în atâtea decenii se mai schimbă limba uzuală, scuturându-se de expresii vetuste, acceptând neologisme și expresii curente, fixându-se mai temeinic în oralitate și într-o modernitate care, prin contrast, face uneori formulările mai vechi să devină supărătoare și chiar ridicole. A reveni cu traduceri noi din texte clasice constituie nu atât o chestiune de orgoliu, cât una de igienă stilistică obligatorie.
Traducerile despre care e vorba aici ies simultan dintr-o înclinație subiectivă și preferențială, precum și dintr-o mai obiectivă atitudine față de destinul unei opere valoroase.[…]

H.G. Wells n-a avut parte, la noi, de traducători superficiali și neinspirați, însă timpul nu exclude de la coroziune nici rezultatul ostenelilor acestora. Fie că e vorba de C. Vonghizas și Mihu Dragomir, sau de C. Vonghizas și Victor Kernbach, renumitele cupluri pro-wellsiene din anii 1960, când s-a lansat importanta ediție de Opere alese de la Editura Tineretului, fie că-l avem în vedere pe B. Bereanu, un mai vechi traducător din povestirile utopistului modern englez, inexactități de lectură a originalului am putut vedea și în cazul traducerilor semnate de ei. Pe cât mi-a fost cu putință, m-am străduit să remediez asemenea situații, rămânând cu statornicie în vecinătatea intimă și reconfortantă a textului englezesc. Trebuie să mărturisesc că, de pe pozițiile unui scriitor care își respectă opera proprie, am avut în vedere reglajele cerute de un „acord fin” și pentru opera tradusă.”

Mircea Opriță